Cine a Comandat Bau-Baul Acestui Sezon?

Slide-ul poartă numărul șase și are tipografia ștearsă a oricărei prezentări corporatiste proiectate vreodată pe peretele unei săli de ședințe. Face parte dintr-un studiu de 49 de pagini pregătit în iulie 2025 de Stagwell, grupul de marketing și sondaje condus de Mark Penn, fost strateg al lui Clinton, pentru un client al cărui nume lipsește de pe copertă. Jurnaliștii care l-au obținut au identificat clientul: Ministerul de Externe al Israelului. Firma intervievase 8.050 de oameni din Statele Unite, Marea Britanie, Germania, Franța și Spania, organizase cincisprezece focus grupuri și testase clipuri scurte pe alte câteva mii de oameni, toate ca să afle ce mesaje ar repara reputația unui guvern în Occident. Slide-ul șase consemnează una dintre lecții în proza plată a meseriei: „noțiunea de jihadism radical a fost universal eficientă, iar pentru publicul conservator asocierea jihadismului radical cu dorința de a domina alte religii a fost eficientă”. Aceeași pagină spune că cercetarea poate de acum să modeleze campanii, printre altele, despre „cum să fie vizați mai direct tinerii”. În fiecare țară testată, între 73 și 81 la sută dintre respondenți au fost de acord că islamul radical e o amenințare pentru națiunea lor, iar după întreaga serie de mesaje, raportează prezentarea, sprijinul pentru client s-a mișcat în medie cu peste douăzeci de puncte.

Documentul s-a scurs în septembrie 2025 și a fost relatat de Drop Site News, de o publicație economică israeliană și de una suedeză și de o rubrică de ziar semnată de Arwa Mahdawi; presa de specialitate a scris despre contractul firmei cu Israelul. Nu găsesc niciun articol despre concluzia lui centrală în New York Times, în Washington Post, la Associated Press sau la Reuters. Un guvern plătise o firmă occidentală de sondaje ca să măsoare, țară cu țară, câtă frică de islamul radical poartă publicul vizat și cât de departe l-ar împinge o baterie de mesaje, frica aceea printre ele, iar ziarele de referință, din câte găsesc, n-au pomenit niciodată nimic.

Prezentarea avea grijă să spună islam radical și jihadism, iar distincția merită păstrată, fie și numai pentru că atât de puțini dintre cei care au bătut apoi aceeași monedă s-au obosit s-o păstreze. Un mesaj care trece bine testele circulă de îndată ce e lansat, preluat de oameni care n-au văzut în viața lor vreo prezentare, și își leapădă adjectivele calificative așa cum un zvon își leapădă sursele. Până în octombrie 2026 calificativul căzuse aproape cu totul, iar în titluri rămăsese substantivul. Frica ta de străin a fost măsurată înainte să ți se vândă înapoi, iar cei care au măsurat-o știau la punct procentual cât valorează.

Ură planificată pentru aceste alegeri

Aceeași lecție se învăța, cu totul independent, în Texas. În ianuarie, Politico l-a întrebat pe un consultant republican pe nume Vinny Minchillo de ce atât de mulți candidați din primarele statului făceau campanie împotriva legii islamice, iar el a răspuns cu o sinceritate rezervată de obicei camerei în care se citesc sondajele. „Comunitatea musulmană e bau-baul acestui ciclu electoral”, a spus, apoi a dat și metodologia: „Asta a fost sondat în lung și-n lat, iar la alegătorii din primarele republicane din Texas funcționează.” În aprilie le spunea deja celor de la CNN că tema e „aur curat”. Aproape 95 la sută dintre alegătorii din primarele republicane au răspuns da când buletinul partidului i-a întrebat dacă Texasul ar trebui să interzică legea șariei, un sistem juridic pe care nu propusese nimeni să-l adopte.

Strategul-șef al guvernatorului Abbott a explicat atracția pentru New York Times în șapte cuvinte: „E la fel ca granița de altădată.” Granița se liniștise, iar un partid care mersese un deceniu pe frica de omul care trece râul avea nevoie de un om nou și l-a găsit la moschee. Times a relatat că fața liderului unui consiliu islamic din North Texas începuse să apară pe fluturașii de campanie și că niciuna dintre anchetele privind cartierul musulman plănuit la nord-est de Dallas, proiectul din centrul panicii, nu găsise vreo ilegalitate. Fața a ajuns pe fluturași, iar concluziile au rămas în ziar.

Minchillo a mai dat un răspuns, pentru NPR, în septembrie, și e cea mai limpede mărturisire de metodă pe care a făcut-o cineva în politica americană anul acesta. Întrebat de ce e tema atât de utilă, a spus: „dacă putem avea o problemă despre care să vorbim și care să nu fie economia și inflația, suntem încântați s-o băgăm în setul de mesaje”. Dușmanul ține locul bonului de la cumpărături. Un alegător căruia îi e frică de religia vecinului e un alegător care a încetat să întrebe de ce i s-a dublat chiria, iar consultantul care aranjează substituția e plătit, și mulțumit de ea, și dispus s-o spună la o rețea națională de radio, pentru că a calculat corect că tu n-o să asculți.

Cel mai tare drog din dulapul cu medicamente

Redacția mea, Wire, și-a petrecut primele trei săptămâni din octombrie citind cam 6.000 de titluri la fiecare două ore, din vreo patru sute de fluxuri de știri de toate orientările, și punând deoparte pe cele care împingeau cel mai tare: titlurile care îți spun ce să simți înainte să-ți spună ce s-a întâmplat. Până în dimineața asta, grămada adunase 1.619 exemplare. Cel mai frecvent instrument a fost frica pură și simplă, în 218 dintre ele. Al doilea a fost cuvântul-verdict, eticheta care condamnă înainte să fie prezentat un singur fapt, în 204. Cuvintele de ură au fost mai rare și mai fierbinți și au avut cea mai mare încărcătură dintre toate procedeele pe care le-am măsurat, opt și jumătate pe o scară până la zece. Fox News a furnizat 198 dintre exemplare, iar CNN 187, la o temperatură medie mai scăzută; Gateway Pundit și Blaze au fost cele mai fierbinți dintre toate. Un cuvânt despre metodă, de vreme ce eseul ăsta îți cere să nu ai încredere în nimeni care și-o ascunde: Wire își înclină deliberat vânătoarea spre publicațiile partizane și de stat, unde împinsul e cel mai zgomotos, așa că cifrele astea înfățișează partea cea mai gălăgioasă a presei și așa trebuie citite.

Apoi am numărat pe cine distribuiau în rol. Din toate cele 1.619 titluri, musulmanii sau migranții erau ținta împingerii în 274, cam unul din șase. Printre cele 164 care au luat nouă sau zece, cele mai manipulatoare titluri din grămada noastră luna asta, cifra a urcat la 87, adică peste jumătate. Cu cât împinsul e mai tare, cu atât e mai probabil ca omul de la capătul lui să fie musulman sau migrant. Când un editor întinde mâna după cel mai tare drog din dulap, pe eticheta flaconului scrie musulman sau migrant.

Răufăcătorul din calendar

Când a început votul anticipat în Texas, pe 19 octombrie, familii din tot statul au început să găsească în cutiile poștale broșuri adresate copiilor lor. Broșura se intitula Texas Trans & LGBTQ+ Student Resource Guide și le explica minorilor drepturile legale, legea emancipării și unde să caute sprijin în afara familiei. Expeditorul, o firmă care-și zicea Texas Transgender Student Union LLC, fusese înregistrată în Wyoming pe 2 septembrie printr-un agent de înregistrări în masă, iar adresa ei de retur nu există. Organizația al cărei brand îl împrumutase spune că n-a trimis nimic. Nimeni nu știe cine a plătit trimiterea. O mamă din North Texas i-a citit scopul așa: „îi folosesc pe copiii mei ca să mă înfurie și să mă scoată la vot”.

Pânzele Puterii, capitolul despre rețele din Cartea Neagră a Puterii, are un rând exact pentru o asemenea stare a probelor: „Nimeni nu poate dovedi lucrul ăsta. Toată lumea îl poate simți.” Ce poate simți toată lumea, și ce pot dovedi registrele de publicitate, e că copilul transgender e chemat în fiecare toamnă electorală cu regularitatea unei păsări migratoare. În cele cinci săptămâni de dinainte de 24 octombrie 2024, operațiunea lui Trump a cheltuit peste 29 de milioane de dolari pe reclame TV despre operațiile transgender și 5 milioane de dolari pe economie. Într-un interval de două săptămâni din acel octombrie, peste 41 la sută din banii cheltuiți de campanie și de aliații ei au mers pe reclame anti-trans. În aceeași toamnă, când Gallup i-a întrebat pe alegători cât contează pentru ei fiecare dintre 22 de teme, drepturile persoanelor transgender au ieșit ultimele: 18 la sută le considerau extrem de importante, față de 52 la sută pentru economie. Un an mai târziu, în cursa pentru postul de guvernator al Virginiei, tabăra republicană a dedicat 57 la sută din publicitatea plătită temelor transgender și 1 la sută criminalității și imigrației la un loc, într-un stat în care 3 la sută dintre alegători numeau subiectul o preocupare majoră. Banii și îngrijorarea merg în direcții opuse, iar asta e semnătura unei cereri fabricate.

Anul acesta, investiția a dat roade devreme. Până la sfârșitul lui septembrie, republicanii cheltuiseră peste 60 de milioane de dolari pe peste 190 de reclame TV care pomeneau politicile privind persoanele transgender, într-un ciclu în care un sondaj CNN arăta că alegătorii puneau tema sub fiecare dintre celelalte zece pe care le testase. O a doua numărătoare, făcută altfel, arată în aceeași direcție. Între 1 august și 12 octombrie, potrivit căutării făcute de FactCheck.org în datele de monitorizare a reclamelor, s-au cheltuit peste 100 de milioane de dolari pe peste 200 de reclame care conțineau cuvintele „schimbare de sex”, peste 77 de milioane dintre ei în cursele pentru Senat, iar câteva dintre aceste reclame distorsionau trecutul democraților pe care-i atacau. În Texas, o reclamă împotriva candidatului democrat la Senat se încheia cu replica „pentru they/them, nu pentru tine”, o formulă pe care campania din 2024 o testase deja pe publicul de fotbal american, iar PolitiFact a calificat afirmația ei centrală drept Falsă. Calificativul a apărut o dată; reclama a rulat cât au ținut banii.

Capitolul cărții despre răufăcători explică de ce arma e aleasă chiar și când ratează, cum a ratat în Virginia, unde candidatul care a cheltuit cel mai mult pe ea a pierdut la vreo cincisprezece puncte. Acuzația de grooming, de racolare a copiilor, spune capitolul, „e perfect concepută. Cum dovedești că NU ești pedofil? Negarea sună a vinovăție. Tăcerea sună a vinovăție. Ținta e în șah-mat lingvistic înainte să înceapă jocul.” Spune și costul fără ocolișuri: „Fabricarea Răufăcătorului are un bilanț de morți.” După cea mai bună estimare, în Statele Unite trăiesc cam 2,1 milioane de adulți transgender și cam 724.000 de adolescenți transgender, iar ei sunt folosiți, în fiecare an electoral, ca pârghie pe anxietățile a peste o sută de milioane de alegători, dintre care majoritatea, după numărătoarea Pew, nu cunosc personal niciunul. Uită-te la ecrane pe 4 noiembrie, în dimineața de după vot, și vezi cât mai stă subiectul în emisie după ce și-a făcut treaba.

Franța a fost reetichetată în cincisprezece zile

Tulburările din Franța din toamna asta au început, cum încep adesea tulburările franceze, într-un liceu. Pe 21 septembrie, elevii unui liceu din Créteil, de lângă Paris, au ieșit din clase din cauza unor condiții pe care un ziar pentru tineri le-a rezumat mai târziu așa: „des professeurs absents qu'on ne remplace pas, des classes à quarante, des locaux insalubres”: profesori absenți pe care nu-i înlocuiește nimeni, clase de câte patruzeci, clădiri insalubre. Mișcarea s-a întins prin școli, iar pe 17 octombrie sindicatele și ce a mai rămas din vestele galbene li s-au alăturat pentru o zi națională împotriva lui la vie chère, a traiului scump. Au mărșăluit circa 550.000 de oameni. Au ars mașini, au fost jefuite magazine, iar în weekend au fost arestați aproximativ 2.400 de oameni. Guvernul francez, care are toate motivele să știe cine era pe străzile lui, a dat vina pe ultrastânga.

Pe 6 octombrie, cât protestul era încă o mișcare a școlilor, președintele american a scris: „E vorba despre islamul care vrea să preia o Țară cândva măreață”. Pe 19, plecând de la Casa Albă spre un miting în Kansas, le-a spus reporterilor că „Parisul o să fie foarte curând un oraș musulman, și nu asta era înțelegerea”. A doua zi, Benjamin Netanyahu, în plină campanie electorală proprie, i-a spus unui post de televiziune israelian că Franța „s-a predat invaziei islamului radical” și și-a amintit cum îl avertizase pe Macron după masacrele din octombrie 2023: „Și dacă nu-i eliminăm aici, o să-i aveți la Paris. Și exact asta se întâmplă.” AFP a remarcat că n-a adus nicio dovadă și că protestatarii veneau din toate păturile țării.

Titlurile au făcut restul. „În plin val de revolte musulmane”, a titrat Daily Wire. „Revoltații islamo-marxiști”, a titrat Gateway Pundit. „Revoltații musulmani și stângiștii radicali se unesc ca să dărâme Occidentul”, a titrat un site creștin de știri. Un congresman din Texas, cofondator al unui grup numit Sharia-Free America Caucus („America fără șaria”), le-a spus celor de la Fox News că populația musulmană a Franței a atins „punctul critic”. Între timp, un alt autor de la Fox dădea vina pe comuniști și pe sindicate, iar publicațiile care nu se puteau hotărî dacă revoltații erau musulmani sau marxiști au rezolvat dificultatea declarându-i și una, și alta. Până și New York Post, chiar în articolul care purta profeția președintelui despre Paris, a recunoscut că „imaginile arătau jefuitori și revoltați din diverse grupuri rasiale și etnice”.

O grevă a unor școlari care voiau profesori a fost transformată în război sfânt în cincisprezece zile, iar în acele cincisprezece zile nu s-a schimbat nimic din revendicările elevilor, în afară de legenda de sub imagine. Asta e acum viteza mașinăriei și merită s-o cronometrezi singur, cu ceasul, data viitoare când ia foc o stradă străină.

Tăierea se aplică pe milioane de oameni

Capitolul 14 al cărții, Pânzele Puterii, descrie cum scoate o rețea din joc pe cineva de care vrea să scape. Instrucțiunile au fost scrise pentru îndepărtarea unei singure persoane dintr-o rețea, un rival dintr-o companie sau un adjunct dintr-un palat, și sunt scurte. Îi „demonizezi sau îi discreditezi, ca alții să se distanțeze”. Le „tai accesul la comunicații și resurse”. „Promovezi frica prin asociere, astfel încât chiar și prietenii lor să ezite să-i apere, de teamă să nu se păteze.” Capitolul adaugă, cu calmul cuiva care a văzut-o făcută, că de aceea și apropiații țintei sunt avertizați sau îndepărtați: procedura „creează o moarte socială pentru țintă”.

Recitește cei trei pași punând o populație în locul unei persoane. Demonizarea e titlul, repetat până sună a buletin meteo. Tăierea accesului e moratoriul cerut asupra moscheilor noi și ordinul guvernatorului Texasului care declară organizație teroristă o asociație musulmană de drepturi civile. Frica prin asociere e cea mai elegantă dintre cele trei și e motivul pentru care presa sudează luna asta dușmanii în compuși: „islamo-marxistul”, „Alianța Roșu-Verde” dintre musulmani și stânga. Un grup de cercetare a numărat peste 1.100 de postări care îi vizau pe americanii musulmani, scrise de 46 de aleși republicani în ceva mai mult de un an. În Michigan, candidatul democrat la Senat, Abdul El-Sayed, care ar fi primul musulman din acea cameră, a fost descris într-un editorial preluat de mai multe ziare drept „marionetă a Frăției Musulmane”, iar de președintele Statelor Unite drept „un om al Frăției Musulmane, sută la sută”. Răspunsul lui, „N-am nicio legătură”, e genul de propoziție care nu ajunge niciodată din urmă acuzația.

Un dușman compus e o capcană pentru martori. Apără-l pe musulman și ești marxist; apără-l pe marxist și îl adăpostești pe musulman. Omul decent obișnuit, care i-ar împrumuta oricăruia dintre ei o scară, hotărăște că cel mai sigur e să nu spună absolut nimic, iar moartea socială merge conform programului, administrată de tăcerea vecinilor.

Același capitol refuză confortul unei conspirații. Descriind o sală de donatori care au promis, la desert, un fond de război destul de mare cât să încline alegerile de la jumătatea mandatului, spune că oamenii „vor să mistifice asta drept statul paralel, dar nu exista niciun «ei» magic, doar scaune”. Fraza asta ar trebui tipărită pe interiorul fiecărui plic de vot. Dușmanul tău a fost ales pe mii de scaune, fiecare ocupat de cineva al cărui venit, post sau public crește când ți-e frică, iar interesul îi coordonează mai sigur decât orice telefon. O conspirație cere măcar oameni competenți care țin secrete; o piață cere doar un produs care se vinde, iar frica de străin nu a dat greș la vânzare nici măcar o dată.

Ce îi face frica creierului care votează

Corpul tău răspunde unui titlu înainte să termini de citit. Joseph LeDoux și-a petrecut cariera urmărind o cale rapidă de la talamus la amigdală care duce semnalul de amenințare ocolind cu totul cortexul care gândește, iar el și colegii lui au găsit neuroni din amigdală care își schimbau răspunsul la un sunet de care învățaseră să se teamă în mai puțin de cincisprezece milisecunde. Restul tău ajunge mai târziu și ajunge diminuat. Martorii care văd o armă își fixează privirea pe ea și țin minte mai prost celelalte detalii ale scenei. Neurocercetătoarea Amy Arnsten, de la Yale, a arătat că „chiar și un stres acut necontrolabil destul de ușor poate provoca o pierdere rapidă și dramatică a abilităților cognitive prefrontale”, adică tocmai facultățile de care ai avea nevoie ca să vezi prin titlu sunt primele care ies din cameră. Cartea comprimă descoperirea în două propoziții: „Credința: evaluezi faptele, ajungi la concluzii și abia apoi simți emoții. Realitatea: simți emoții, fabrici concluzii și apoi alegi faptele pe sprânceană.”

Descoperirea exactă e mai tulburătoare decât credința grosolană că frica îi face pe toți autoritari. Concluzia lui Stanley Feldman și a lui Karen Stenner: „nicio dovadă a unui efect direct al amenințării societale, dar dovezi semnificative ale unei interacțiuni” cu o predispoziție existentă. Amenințarea îl trezește pe autoritarul care dormea deja în om și îi lasă pe ceilalți mai mult sau mai puțin cum erau. Amintește-le oamenilor de propria moarte și cel adormit se mișcă. Într-un experiment, un candidat carismatic dintr-o alegere simulată a obținut 4 voturi din 95 în grupul de control și 31 după ce participanții au fost rugați să se gândească la moarte, o creștere de aproape opt ori; în altul, amintirea morții sau a atacurilor de la 11 septembrie a crescut sprijinul pentru președintele Bush și l-a scăzut pe cel pentru adversarul lui. Chimia apartenenței intră și ea în joc. Bărbații cărora li s-a dat oxitocină, hormonul vândut publicului drept molecula iubirii, au devenit mai încrezători în propriul grup și mai agresivi defensiv față de un grup rival. Cercetătorul principal a scris mai târziu că asemenea rezultate „pun sub semnul întrebării imaginea oxitocinei ca «drog al iubirii» nediscriminatoriu sau «hormon al îmbrățișărilor»”. Versiunea cărții e mai scurtă: „Când împarți amenințarea asta cu alții, se eliberează oxitocină, care vă leagă prin opoziție comună.”

Ultimul pas scoate omul din ecuație. Când Lasana Harris și Susan Fiske au scanat creierele unor oameni care se uitau la fotografii cu diverse grupuri sociale, cortexul prefrontal medial, regiunea cu care ne gândim la alte minți, s-a activat pentru fiecare grup în afară de cele mai disprețuite, la care s-au aprins în schimb regiunile dezgustului. În primarele din 2016, Nour Kteily și Emile Bruneau au constatat că „americanii îi dezumanizează fățiș pe imigranții mexicani și pe musulmani”, că dezumanizarea prezicea sprijinul pentru cele mai agresive politici de pe masă și că musulmanii și latino-americanii care o simțeau deveneau la rândul lor mai ostili, ceea ce îi dădea următoarei runde de titluri dovezile de care avea nevoie. Frica se lipește mai ușor de fețele de altă rasă, iar un reflex de dezgust făcut ca să ne ferească de boli se dovedește că prezice opoziția față de imigrație, prin intuiții care lucrează sub pragul conștiinței. Mașinăria e mai veche decât orice campanie, iar campania doar o închiriază.

Pe 2,7 milioane de postări ale publicațiilor de știri și ale membrilor Congresului, fiecare cuvânt despre tabăra politică adversă creștea cu 67 la sută șansele ca postarea să fie distribuită. Oamenii sunt mai dispuși să distribuie falsuri care stârnesc indignare fără să le citească întâi. Repetiția face o afirmație falsă să pară mai adevărată chiar și când oamenii știu că nu e. Furia, mai mult decât anxietatea sau entuziasmul, e ce îi împinge pe oameni să ia parte la politică. Iar o frică învățată o dată e îngropată de vie: creierul așterne o amintire nouă care o suprimă pe cea veche, iar cea veche se întoarce într-un context nou, de aceea același răufăcător poate fi pensionat după o alegere și reînviat pentru următoarea.

Uitarea ta a fost studiată la fel de atent ca frica ta. Experimente cu jurnale de știri trucate au arătat acum câteva decenii că televiziunea schimbă ce probleme cred telespectatorii că sunt importante și cât de greu cântăresc acele probleme în judecata lor despre un președinte. Lucrul de care ai fost făcut ultima oară să te temi tinde să devină etalonul cu care e măsurat fiecare candidat, iar tot ce mai știai acum o lună, bonul de la cumpărături, dosarele Epstein și femeia împușcată mortal în mașina ei în Minneapolis, alunecă în josul scalei. Sentimentele față de propriul partid aproape că nu s-au clintit între 1980 și 2012, în timp ce nota medie dată partidului advers a scăzut de la 45 la 30 pe o scară până la 100. Tot mai mulți americani votează acum împotriva cuiva, iar acel cineva a fost ales pentru ei.

Dosarele pe care nu le caută nimeni

În noiembrie 2025, Camera Reprezentanților a votat cu 427 la 1 ca să forțeze publicarea dosarelor Departamentului de Justiție despre Jeffrey Epstein, iar președintele a semnat legea a doua zi. Termenul-limită fixat de lege, 19 decembrie, a trecut, iar până la sfârșitul lui ianuarie departamentul publicase aproximativ 1 la sută din documente. Pe 30 ianuarie, departamentul a publicat circa trei milioane și jumătate de pagini, cu nume înnegrite pe multe dintre ele. De atunci, un judecător federal din Washington își petrece lunile ordonând ridicarea unor părți din înnegriri, iar în august a avertizat guvernul că sancțiunea pentru sfidarea instanței e „o promisiune” și că „publicul are dreptul să știe ce dracu se întâmplă în cazul ăsta”. Procurorul general care s-a ocupat de publicare nu mai e în funcție. Congresmanul republican care a forțat votul, Thomas Massie, și-a pierdut alegerile primare în mai, după ce s-au cheltuit împotriva lui peste 15 milioane de dolari veniți din afara campaniei.

Atenția publicului se poate citi pe un grafic. În săptămâna de după publicarea din ianuarie, căutările americanilor după numele Epstein au atins cel mai înalt punct din cele șaisprezece luni acoperite de grafic, o sută pe scara relativă a Google. Patru săptămâni mai târziu, Statele Unite erau în război cu Iranul. La începutul lui martie, căutările scăzuseră la 22, în aprilie la 9, iar în fiecare săptămână, fără excepție, de la începutul lui august încoace, cifra a fost 3. Momentul războiului îl las altora; efectul lui asupra atenției tale e pe grafic, iar atenția e singura resursă pe care oricine are ceva de ascuns în acele dosare ar vrea cel mai mult s-o cheltuiești în altă parte.

Povestea a fost transformată în muniție. Candidații și grupurile din afara campaniilor, cu democrații în spatele a aproape nouă din zece clipuri, au difuzat anul acesta peste 160 de reclame despre Epstein, susținute cu peste 35 de milioane de dolari, ceea ce îți spune că scandalul supraviețuiește mai ales ca spot de treizeci de secunde pe care un trib îl trage în celălalt, pe când documentele înseși, cu numele din spatele barelor negre, nu le citește aproape nimeni. Capitolul 17 al cărții, Păstorul Orbilor, trece gestionarea acestui decalaj drept a șaptea lege a manipulării de masă: „Un alt truc e să alegi momentul dezvăluirii. Uneori poți chiar să lași adevărul să iasă, dar numai când e prea târziu.” Adevărul a fost lăsat să iasă în ianuarie, iar în mai puțin de o lună țării i se dăduse ceva mai înfricoșător la care să se uite.

Cât de întuneric s-a făcut deja

Cartea a făcut o predicție pentru anul acesta, într-o listă care urmărea cuvintele folosite pentru migranți, de la „imigranți fără acte” în 2015 până la „animale”, „invadatori” și „paraziți”. Intrarea pentru 2026 sună așa: „Să îndrăznesc să prezic o armată de recruți «patriotici» mascați, cu arme și cu permisiunea guvernului de a vâna ca sport?” A fost scrisă ca provocare. Măsoar-o cu faptele consemnate și decide singur cât de mult a exagerat.

În septembrie 2025, Curtea Supremă le-a permis agenților de imigrare din Los Angeles să reia controalele itinerante pe baza a patru factori luați împreună: rasa sau etnia aparentă, faptul că vorbești spaniolă sau engleză cu accent, locul și felul muncii pe care pare s-o facă o persoană. Judecătorul Kavanaugh, într-o opinie concordantă, a scris că etnia aparentă nu poate singură să justifice o oprire, dar poate fi „un «factor relevant»”. Judecătoarea Sotomayor, în opinia separată, a descris țara pe care majoritatea tocmai o permisese: „N-ar trebui să trăim într-o țară în care Guvernul poate ridica pe oricine arată a latino, vorbește spaniolă și pare să aibă o slujbă prost plătită.” Casa Albă le dăduse deja agențiilor o cifră de atins, 3.000 de arestări pe zi. Până luna aceasta, ProPublica documentase 506 cetățeni americani reținuți de agenții de imigrare, peste 100 dintre ei după ce agenții le-au pus la îndoială cetățenia, „aproape toți” aceștia oameni de culoare, iar cel puțin 70 dintre cei 506 erau copii sau adolescenți. Secretarul securității interne îi spusese țării în toamna precedentă că „niciun cetățean american n-a fost arestat sau reținut”. În Minneapolis, în ianuarie, agenți federali au împușcat mortal doi cetățeni americani, o femeie în mașina ei și un asistent medical de la terapie intensivă, în timpul a ceea ce departamentul a numit cea mai mare operațiune de imigrare pe care o desfășurase vreodată. Decesele în custodia autorităților de imigrare au atins un record înainte ca anul fiscal să fi împlinit șapte luni. Din predicția cărții, cuvântul „sport” e singurul care încă își așteaptă dovezile.

Cetățeanul obișnuit a fost invitat să dea o mână de ajutor. Guvernul și-a extins linia pentru ponturi. Când un comedian din Nashville a pus pe picioare una falsă, ca experiment, a primit aproape o sută de mesaje, a relatat Washington Post, de la oameni care își turnau vecinii, foștii iubiți, șoferii de Uber și străini de la supermarket. Unul era un educator de grădiniță care căutase părinții unui copil în evidențele școlii. „Nu e vina mea că au un copil de 6 ani”, a scris educatorul. „Asta-i treaba lor.” Aceasta e frica prin asociere în forma ei finală, în care vecinul tăcut devine voluntar.

Violența curge în mai multe direcții. O membră a legislativului statului Minnesota și soțul ei au fost asasinați în casa lor în iunie 2025; Charlie Kirk a fost împușcat mortal pe o scenă universitară în septembrie același an; un lunetist a tras într-un birou al imigrării din Dallas, lăsând un bilet în care spera să le dea agenților „teroare adevărată”, și a ucis în schimb doi deținuți; un atacator a deschis focul la Cina Corespondenților Casei Albe în aprilie. Cercetătorii de la Universitatea din Maryland au numărat o creștere de 34,5 la sută a terorismului și a violenței țintite în primele opt luni din 2025 față de anul anterior, chiar dacă, după numărătoarea FBI, infracțiunile motivate de ură raportate au scăzut cu aproximativ 7 la sută. Vei auzi cuvântul „linșaj” în toamna asta, despre bărbații și femeile de culoare găsiți spânzurați în orașe din Mississippi până în Michigan. Autoritățile au declarat aproape fiecare dintre aceste morți sinucidere, familiile contestă multe dintre concluzii, iar una a fost o crimă înscenată ca spânzurare; niciuna n-a fost încadrată ca infracțiune motivată de ură. O spun exact pentru că exactitatea e toată apărarea pe care o recomandă eseul acesta. O cauză care își umflă dovezile le dă dușmanilor ei singurul argument de care au nevoie.

Tinerii sunt trofeul

Loialitatea cumpărată la șaisprezece ani aduce dobândă compusă vreme de șaizeci de ani, iar fiecare cumpărător de frică din lumea occidentală a făcut socoteala. Slide-ul șase din prezentarea Stagwell, ține minte, își oferea cercetarea pentru campanii despre „cum să-i țintești mai direct pe cei tineri”.

Atracția e reală și se poate măsura. În 2024, bărbații americani sub treizeci de ani l-au votat pe Trump în proporție de 56 la 42 la sută. La alegerile din Germania din februarie 2025, un sfert dintre bărbații sub douăzeci și cinci de ani au votat AfD. Turning Point USA spune că filialele sale din licee au crescut cu 180 la sută în anul de după uciderea fondatorului. O conversație scursă dintre liderii Tinerilor Republicani, publicată de Politico, conținea frazele „Îl iubesc pe Hitler” și „Toți cei care votează «nu» se duc în camera de gazare”, iar răspunsul vicepreședintelui a fost că puștii fac prostii. Când cercetători din Dublin au creat conturi false care se dădeau drept băieți de șaisprezece și optsprezece ani, fiecăruia i s-a servit conținut toxic în cel mult douăzeci și trei de minute, iar la finalul experimentului peste trei sferturi din ce recomandau platformele era problematic sau toxic, cea mai mare parte din manosferă.

Cu toate astea, tinerii mărșăluiesc în mai multe direcții deodată, și acesta e cel mai interesant fapt din date. Tinerii bărbați americani au virat de atunci înapoi spre democrați cu peste zece puncte în sondaje, cu o singură excepție încăpățânată, bărbații între optsprezece și douăzeci și doi de ani, care nu s-au mișcat deloc spre ei. În Marea Britanie, Reform are în sondaje între 9 și 12 la sută la cei sub treizeci de ani, iar verzii conduc în această categorie. În Germania, cei sub douăzeci și cinci de ani luați laolaltă, care au dat aproximativ o cincime din voturi extremei drepte, au dat un sfert Partidului de Stânga. În America, 57 la sută dintre republicanii sub cincizeci de ani văd acum Israelul nefavorabil, ceea ce sugerează că publicul pe care l-au ochit specialiștii în sondaje ai ministerului n-a fost câștigat. Tinerii sunt trași spre oricare extremă le ajunge prima în telefon, iar extremele au început să se lupte între ele pentru custodie.

Kevin, din capitolul cărții Cascadele Cognitive, are douăzeci și patru de ani și e singur, iar un algoritm îl poartă de la „pun doar niște întrebări” la un singur răufăcător, apoi la certurile cu familia care îi ard punțile spre casă, apoi la marfă. „Figura îi oferă lui Kevin pârghia psihologică supremă: un răufăcător puternic, simplu.” Ce urmează e ușurarea, iar ușurarea e drogul: „Lumea haotică și derutantă a intrat brusc într-o claritate morală tăioasă.” Fiul tău e Kevin, sau nepotul tău e, iar cei care se întrec pentru el au mai mulți bani decât părinții lui și i-au studiat singurătatea mai atent decât oricine îl iubește, pentru că au plătit studiul.

Manualele de istorie se rescriu acum

Credința comodă spune că istoria se rescrie după ce cade un regim, de către învingători. Se rescrie în timp ce regimul guvernează, de către cei care îl administrează, iar treaba se face cu șurubelnița, câte o plăcuță pe rând.

În martie 2025, un ordin executiv intitulat „Restabilirea adevărului și a bunului-simț în istoria americană” respingea orice prezentare a națiunii ca „intrinsec rasistă, sexistă, opresivă sau iremediabil viciată în alt fel” și cerea Departamentului de Interne să revizuiască monumentele și plăcuțele comemorative ale țării. În vara aceea, Casa Albă a deschis o revizuire a opt muzee Smithsonian ca să „elimine narațiunile dezbinatoare sau partizane”, iar în iulie anul acesta a publicat un raport de 162 de pagini care acuza Muzeul Național de Istorie Americană de „activism politic extrem”. În septembrie, secretarul Smithsonian, primul istoric care a ocupat vreodată postul, a demisionat. Panourile din parcurile naționale au început să-i invite pe vizitatori să semnaleze conținutul „negativ despre americanii din trecut sau în viață”. Personalului de la Fort Pulaski, în Georgia, i s-a ordonat să dea jos fotografia din 1863 cu spatele brăzdat de cicatrici al unui fost sclav, una dintre cele mai celebre imagini din istoria americană. Un tabel întocmit în iunie, din ordinul instanței, enumera 51 de obiecte îndepărtate din 24 de situri ale parcurilor, cel puțin 13 dintre ele distruse sau pierdute; la Memorialul Franklin Delano Roosevelt, un panou despre politicile discriminatorii ale administrației sale a fost înlocuit cu unul despre scaunul lui cu rotile. Panourile din Philadelphia care îi comemorează pe cei nouă oameni ținuți în sclavie de George Washington în President's House au fost date jos în ianuarie. Pagina web a Monumentului Național Stonewall a schimbat pe tăcute „LGBTQ+” în „LGB”. Pentagonul a șters pagini dedicate lui Jackie Robinson și vorbitorilor de cod navajo într-o epurare atât de mecanică încât căutarea după cuvinte-cheie a marcat fotografiile avionului Enola Gay, și le-a pus la loc abia după un val de indignare. Oklahoma a trecut în standardele pentru liceu cerința ca elevii să „identifice discrepanțele din rezultatele alegerilor din 2020”, până când curtea supremă a statului a anulat standardele pe un viciu de procedură. Fiecare îndepărtare a fost destul de mică încât să treacă drept curățenie, iar laolaltă alcătuiesc o nouă ediție a țării.

Marea Britanie face asta mai politicos, ceea ce e felul britanic de a face orice. Revizuirea programei școlare făcută de guvern, publicată în noiembrie anul trecut, a apreciat că istoria „funcționează în linii mari bine”, iar o căutare în textul integral nu găsește nicăieri cuvintele imperiu, colonial, sclavie și rasism. Reform UK, care conduce acum consilii locale în toată Anglia, a promis în manifestul său că orice lecție despre imperialismul britanic sau despre sclavie „trebuie să fie însoțită” de un exemplu non-european, iar președintele de atunci al partidului, Zia Yusuf, i-a spus țării că „per total, Imperiul Britanic a făcut lumii mult mai mult bine decât rău”. La St Helens, luna aceasta, liderul consiliului din partea Reform a anunțat că districtul „nu va marca Luna Istoriei Negrilor”, iar întrebat despre Ziua Comemorării Holocaustului a spus „Asta rămâne de văzut”, înainte să confirme că districtul o va marca în continuare. Manifestul partidului în Țara Galilor promitea să „pună capăt îndoctrinării politice în patrimoniu”. Iar aproape orice imigrant adult care devine cetățean britanic trebuie să treacă și acum un test construit pe un manual oficial al cărui capitol de istorie a fost descris de peste 175 de istorici drept „fundamental înșelător și pe alocuri demonstrabil fals”. Din câte am putut afla, e singurul text de istorie pe care guvernul britanic n-a arătat nicio poftă să-l corecteze.

Metoda e aceeași peste tot unde apare. Consiliul național pentru manuale școlare din India a scos capitolul despre curțile mogule. Rusia a adăugat în manualul său unic de istorie o secțiune despre „operațiunea militară specială”, iar anul acesta a publicat o istorie a Donbasului ocupat pentru copiii care trăiesc acolo. Noile manuale din Hong Kong îi informează pe elevi că orașul n-a fost niciodată colonie britanică. Cartea numește tiparul într-o singură frază: „În școlile lor, copiii învață istoria națiunii din manuale scrise de învingători.” Verdictul ei asupra rezultatului are cinci cuvinte: „Au terminat școala. Acum votează.”

N-o să recurg la comparația obișnuită cu anii 1930. A fost îndreptată spre atâția adversari, atâția ani, încât acum funcționează ca un sedativ: cititorul o aude, conchide că autorul e isteric și se culcă la loc. Prezentul n-are nevoie de un costum împrumutat. Nepoții tăi vor studia deceniul acesta la școală, presupunând că va mai avea cineva voie să-l predea, și vor pune întrebarea pe care fiecare generație i-o pune celei dinainte: cum s-a putut întâmpla asta sub ochii tuturor? Răspunsul cinstit va fi că s-a întâmplat sub ochii tuturor pentru că aproape toată lumea se uita la străin.

Cușca se construiește în timp ce te uiți la străin

Instituțiile care dau note democrațiilor lumii au publicat notele de anul acesta, iar Statele Unite au rămas repetente. În martie, Institutul Varieties of Democracy din Suedia, care evaluează 179 de țări pe aceeași scară, a anunțat că Statele Unite și-au pierdut statutul de democrație liberală pentru prima dată în peste cincizeci de ani. Indicele țării, 0,79 în 2023, ajunsese la 0,57 la sfârșitul lui 2025, după ce pierduse 24 la sută într-un singur an, înapoi unde se afla țara în 1965, iar locul ei în clasamentul mondial a coborât de pe douăzeci pe cincizeci și unu. „Viteza cu care este demontată în prezent democrația americană nu are precedent în istoria modernă”, spune raportul, și adaugă o comparație care ar trebui să-l facă de rușine pe oricine mai crede că lucrurile sunt exagerate: lui Viktor Orbán, în Ungaria, un declin de asemenea amploare i-a luat peste patru ani, iar lui Narendra Modi în India și lui Recep Tayyip Erdoğan în Turcia, cam un deceniu. Același raport trece Regatul Unit printre noii autocratizatori ai lumii, din cauza unui declin al libertății de exprimare și al presei. Freedom House a coborât scorul american de la 84 la 81. Economist Intelligence Unit a plasat țara la cel mai jos punct de la începutul indicelui, iar printre motive, potrivit unui rezumat al raportului, se afla folosirea extraordinară a forțelor federale de ordine împotriva unor grupuri etnice și rasiale anume, fără o cauză probabilă.

Steven Levitsky și Daniel Ziblatt, care au scris lucrarea de referință despre cum mor democrațiile, au fost mai direcți. Iarna trecută, împreună cu Lucan Way, au conchis în Foreign Affairs că „în al doilea mandat al lui Trump, Statele Unite au alunecat în autoritarism competitiv”, tipul de regim în care alegerile continuă, iar terenul e înclinat. Levitsky și Way îi definiseră caracterul cu zece luni mai devreme, în cinci cuvinte care se potrivesc perfect toamnei acesteia: „Competiția e reală, dar nedreaptă.” Toată lumea își păstrează votul și i se cere doar să-l cheltuiască pe frica pusă la dispoziție, în timp ce instituțiile care l-ar fi ținut în frâu pe câștigător sunt epurate și umplute cu loialiști.

Un public consimte la asta fără să observe că a consimțit, iar capitolul cărții despre manipularea de masă explică metoda: „Dacă autoritatea ridică încet temperatura, o libertate tăiată aici, o minoritate făcută țap ispășitor dincolo, oamenii vor sta liniștiți, la căldură și împăcați, atâta vreme cât viața lor de zi cu zi are încă pizza, sport și telenovele.” Numește și termenul-limită: „E mai bine să te opui schimbării cât încă te mai poți recunoaște.” Fiecare generație care a trăit o asemenea cotitură a crezut că trăiește o dispută. Abia retrospectiv o dispută se dovedește a fi fost un transfer de putere, iar atunci cei care au observat târziu scriu memorii despre cum nimeni n-avea cum să știe.

Aceiași cercetători își îngăduie o singură consolare: cotitura „e reversibilă”. În aprilie, alegătorii din Ungaria, după șaisprezece ani de Orbán, l-au dat afară, cu o prezență record la vot. Un teren înclinat poate fi câștigat în continuare de oamenii care refuză să se lase speriați să joace pe jumătatea greșită. Cușca are o ușă, iar ușa e un buletin de vot pus de un alegător care știe exact ce frică i s-a vândut și refuză s-o plătească.

Cum să-ți păstrezi mintea înainte de noiembrie

Alegerile sunt pe trei noiembrie. Cartea conține un set de practici construite pentru un asemenea asediu, iar fiecare dintre ele îți lasă în pace partidul și biserica și rearanjează ordinea în care se petrec lucrurile în țeasta ta.

Începe cu singura întrebare pe care cartea o numește arma ta, în Stăpânii Realității: „Ce sunt făcut să simt, și de ce acum?” Pune-o fiecărei reclame, fiecărui pliant electoral și fiecărui titlu de acum până în ziua alegerilor și pune-o cu voce tare dacă ești singur. Apoi pune întrebarea consultantului, cea la care ți-a răspuns deja Vinny Minchillo: în locul cărei probleme stă frica asta? Dacă răspunsul e chiria, întreabă-l pe fiecare candidat de pe buletinul tău de vot despre chirie și observă care dintre ei schimbă subiectul spre moschee.

Fă auditul răufăcătorului din Darul Dușmanului asupra celui pe care îl urăști cel mai mult luna asta. „Cine m-a învățat să-i văd ca dușmani? Ce câștig din faptul că am acest răufăcător? Ce aș pierde dacă aș înceta să mă lupt cu ei? Mă face răufăcătorul acesta mai mare sau mai mic? Înfrângerea lor cere distrugerea unor oameni?” Apoi câștigă timp, ceea ce cartea numește „cea mai mare apărare a ta”. Ia-ți două secunde întregi înainte să răspunzi cuiva despre politică și nu distribui nimic în ziua în care îl vezi prima dată; cei care vând frică depind de viteză, pentru că o frică ce a dormit peste noapte a început de obicei să pară ridicolă până la micul dejun. Petrece o zi întreagă în tăcere înainte de alegeri, fără nicio știre, așa cum face Protocolul Phoenix din carte. Lumea va fi tot acolo dimineață, iar tu o vei întâmpina cu cortexul prefrontal cu care te-ai născut.

Păstrează-ți un prieten în tabăra cealaltă. Pânzele Puterii îți spune să păstrezi „măcar un colac de salvare legitim într-o tabără rivală, chiar și când îți e bine, la cineva care nu-ți datorează nimic și te respectă oricum”. Întreaga mașinărie descrisă în eseul acesta depinde de faptul că nu iei niciodată cina cu omul de care ți s-a spus să te temi și, din experiența mea, se prăbușește cam pe la felul doi. Iar când vecinul tău e ținta, fii aliatul. Solomon Asch a descoperit că o singură voce disidentă într-o încăpere rupea vraja unei majorități unanime care greșea, iar cartea trage concluzia pentru tine: „Un singur aliat a spulberat iluzia unanimității și l-a eliberat pe individ.” Etapa fricii prin asociere din Tăiere funcționează doar dacă fiecare martor tace. „Când vezi pe cineva manipulat și taci”, spune ultimul capitol al cărții, „asta e o alegere.”

Pregătește-te și pentru anii de după noiembrie, oricine ar câștiga, așa cum te-ai pregăti pentru o iarnă grea. Cunoaște-ți drepturile și numele vecinilor. Construiește o rețea de oameni care se cunosc și au încredere unii în alții peste liniile de care ți s-a spus să te temi; o asemenea rețea e singura structură pe care orice aspirant la autocrație a găsit-o greu de tăiat. Pânzele Puterii dă regula prin care supraviețuiești unei tăieri, iar într-un sezon ca acesta ea contează mai mult decât oricare alta: „Nu lăsa niciodată o singură rețea să devină unica ta sursă de putere și păstrează mereu un colac de salvare către o bază de putere alternativă.” Mai presus de toate, devino mai greu de prezis. „Sistemul merge pe oameni previzibili”, spune cartea. „Nu mai fi previzibil. Asta e revoluția care chiar funcționează.”

Cartea își încheie capitolul despre limbaj, Limba Șarpelui, cu un scurt catalog al formelor moderne ale șarpelui. „Fiecare reclamă care îți lasă gura apă după lucruri care te vor ucide. Acela e șarpele. Fiecare politician care îți face inima să bată de furie în timp ce votezi pentru propria ta distrugere. Acela e șarpele.” Șarpele are acum o firmă de sondaje, și o prezentare cu slide-uri, și un consultant care îi va spune unui public de radio național că e încântat să-ți dea ceva de care să te temi și care nu e prețul ouălor. N-a fost niciodată mai rafinat și n-a fost niciodată mai ușor de văzut, pentru că metodele lui sunt acum consemnate, în propriile slide-uri și în propriile cuvinte.

Ura ta are un client. Votul tău n-a fost vândut, încă.